(SAU LUPTA DINTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE)

“Românul s-a născut poet”, spunea Vasile Alecsandri în încercarea de a evidenţia spiritul creator din fiecare român. Şi cum poetul trebuie să fie şi un pic filozof, românul s-a născut şi filozof.

Plictisit de banalitatea vieţii contidiene, românul nostru drag şade în faţa sticlei de bere, sticlă pe jumătate goală sau pe jumătate plină, după sufletul fiecăruia în parte, şi “filozofează” asupra oricărui subiect îi pică în braţe la momentul respectiv. Nu degeaba se spune că toţi românii se pricep la politică, fotbal şi mai nou învăţământ.

Devoratorul de fotbal nu se putea desprinde sub nici o formă de românismul său, aşa că a început şi el să dea frâu liber “filozofatului”. Cum fotbalul e principala sa preocupare, nu putea să-şi concentreze atenţia decât asupra sportului rege. Şi dacă discuţiile despre tactici şi selecţii reprezintă deja o obisnuinţă, doar avem 22 de milioane de antrenori în România, suporterul s-a orientat către “fenomene” adiacente fotbalului. Cel mai la îndemână a picat chiar fenomenul susţinerii echipei favorite. Prin urmare au curs râuri de “cerneală” pe tema ultraseriei şi a huliganismului din ţara noastră. Toţi românii au devenit experţi în ale “ultraseriei”, cu toate că cei mai mulţi nu călcaseră în viaţa lor într-o peluză. Dar, după numai câţiva ani în care ultrasul a devenit Bau-Baul României, s-a răsuflat şi subiectul acesta, iar peluzele s-au subţiat serios în toată ţara, sub presiunea insuportabilă a crizei economice.

Însă apetitul pentru filozofie nu a dispărut. Filozofând la rându-mi asupra condiţiei suporterului gălăţean, mi-a venit în minte imaginea discuţiilor purtate între suporteri, de pe vremea când “ultraseria” era încă în mare vogă. Din negura anilor, să fie vreo 3-4 ani de când au apărut discuţiile acestea, se ridică două cuvinte simple, dar pe cât de asemănătoare (din punct de vedere strict gramatical fac parte din familia lexicală a aceluiaşi cuvânt şi au acelaşi înţeles) pe atât de contrastante: OŢELAR sau OŢELIST?

În prima tabară găsim conservatorii, adepţii lui “oţelar”, vechea denumire dată suporterilor Oţelului din Galaţi, o poreclă plecată de la numele vechii ocupaţii de prelucrare a metalului. Nu numai că găsim termenul în DEX, dar utilizarea sa are şi o logică greu de ignorat. Mult iubita noastră echipă a fost încă de la naşterea sa legată de metalurgie, de combinat şi de oamenii din combinat. Chiar şi acum, după 46 de ani, Oţelul trăieşte datorită combinatului. Mai mult, de-a lungul timpului, şi mai ales în perioada timpurie a istoriei sale, în echipă s-au regăsit numeroşi muncitori din combinat, “oţelari” şi la propriu şi la figurat.

De partea cealaltă se află “reformatorii”, cei care l-au îmbrăţişat pe “oţelist” de câţiva ani. Termenul, deşi nu există în dicţionar per se, are numeroase rude, precum stelist, dinamovist, rapidist şi alte denumiri date suporterilor altor echipe (polist, utist, farist, gazist ş.a.m.d.). Se observă că toate denumirile s-au format prin adăugarea sufixului –ist la rădăcina cuvântului care stă la baza numelui echipei. Prin urmare aşa a apărut şi “oţelist”. Dar, dacă din punct de vedere gramatical e uşor de dedus cum a apărut acest termen, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre motivele apariţiei sale. Probabil că unii suporteri ai Oţelului s-au săturat să fie strigaţi “oţelari”, de multe ori în batjocură. E adevărat şi că alăturarea cu meseria de muncitor în combinat nu e tocmai măgulitoare, dată fiind “faima” căpătată de aceştia de-a lungul timpului, mai mult sau mai puţin justificat. Se ştie dealtfel că apariţia combinatului a adus în Galaţi oameni din toate colţurile ţării, de multe ori (dar nu mereu!) oameni de o calitate îndoielnică, care au reuşit să sperie nu doar locuitorii oraşului ci ai întregii ţări. Astfel, nu putem spune că e tocmai suprinzătoare această încercare de schimbare a “imaginii” suporterului gălăţean în ochii celorlalţi.

Totuşi, nu putem ignora exemple de situaţii asemănătoare, dar la un nivel mult mai înalt. Îmi tot vine în minte situaţia celor de la Arsenal Londra, echipă fondată de muncitorii  fabricii de tunuri Royal Arsenal. “Tunarii” londonezi (“the gunners” în engleză) probabil nu au căutat niciodată să-şi schimbe porecla, deşi nici lucrătorii de la fabrica de tunuri nu se deosebeau prea mult de lucrătorii din combinat. Inutil să mai spun şi că stema clubului a încorporat tunul încă de la început, ca simbol al originii echipei. Poate spre surprinderea unora, deşi echipa nu mai are nici o legatură cu fabrica de armament, stema actuală a clubului încă are acel tun, deşi multe s-au schimbat în peste 100 de ani de istorie.

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Oţelul şi actuala sa stemă, o realizare grafică de apreciat, care atrage privirile, dar fără nici o legătură cu tradiţia noastră. Poate că nu e tocmai întamplător nici faptul că acest curent “oţelist” a apărut cam în acelaşi timp cu schimbarea stemei, deşi atunci a avut loc o mică revoluţie la club din mai multe puncte de vedere. Revoluţia ca revoluţia, dar de ce trebuie oare să ne călcăm tradiţia în picioare?

Paradoxal, deşi încă suntem strâns legaţi de combinat, căutăm modalităţi de a ne detaşa de trecutul Oţelului, cu toate că nu în mod conştient şi cu siguranţă cu intenţiile cele mai bune. Poate nu ar fi rău să urmăm exemplul unuia dintre cele mai prestigioase cluburi din lume, Arsenal Londra, şi să îmbraţişăm definitiv această poreclă. Chiar dacă o simpla poreclă nu poate schimba ceea ce suntem în esenţă, suporteri ai Oţelului, a fi “OŢELARI” şi nu “OŢELIŞTI” ne diferenţiază de masa suporterilor celorlalte echipe.

Bineînţeles că s-ar mai putea aduce şi argumentul că cei doi termeni nu se exclud ci sunt complementari (dinamoviştii sunt şi câini, fariştii rechini sau rapidiştii giuleşteni), însă realitatea este că această dezbatere ne-a divizat în două tabere. Sigur că cel mai important lucru este să nu uităm că trebuie să fim mândri că suntem suporteri ai Oţelului, dar tradiţia şi istoria trebuie întotdeauna respectate. Ori un club (cu tot ceea ce ţine de el) care nu-şi respectă tradiţia îşi pierde respectul de sine.