FOTO Sorin PanaFOTO Sorin PanaNici că se putea găsi o zi mai tristă şi mohorâtă de decembrie pentru a marca retragerea celui mai titrat fotbalist străin din istoria FC Oţelul Galaţi. Cu siguranţă că vestea a căzut vineri ca un ciocan peste sufletele suporterilor roş-alb-albaştri, care timp de două zile nu şi-au găsit cuvintele pentru a-şi exprima regretul în faţa unui asemenea eveniment.

În urmă cu aproape 5 ani sosea la Galaţi un argentinian autentic, cel puţin ca aspect fizic, uşor de recunoscut după pletele care l-au făcut celebru. Chiar actualul antrenor, Viorel Tănase, a recunoscut că el a fost cel care l-a adus pe “rocker” de la aeroport, fiind secundul lui Petre Grigoraş la acea vreme. O lovitură liberă executată magistral direct în bară de la centrul terenului, a fost de ajuns pentru ca staff-ul tehnic să realizeze, atunci, în 2008, că au pus mâna pe un jucător greu de găsit în România. Acesta este începutul povestirii unei relaţii bazate pe respect reciproc, între Viglianti şi clubul din România care i-a devenit a doua casă.
Să continuăm… A fost primul fotbalist adus la Oţelul după vizionarea unor DVD-uri, echipa noastră fiind recunoscută pentru că îşi alege jucătorii în moduri mult mai tradiţionale. Era clar încă de pe atunci că Viglianti nu poate fi doar un simplu fotbalist. A venit cu inima deschisă la Galaţi şi i-a lăsat mască pe Marius Stan şi compania afirmând că doreşte să primească ca plată atât cât cred cei din conducere că merită. A fost momentul în care omul Viglianti a ieşit la suprafaţă şi a rămas acolo.
Ţin minte primul moment când am discutat cu el. Dunărea Bătrână l-a premiat în 2008, în numele suporterilor, care-l aleseseră cel mai bun jucător al turului. L-am aşteptat în ploaie după un meci cu Pandurii, iar când ne-a văzut a venit imediat printre noi, nepăsându-i de condiţiile meteorologice. Am încercat să-l abordez în engleză, explicându-i de ce suntem acolo să-l premiem, iar după câteva momente de uimire, mi-a răspuns: “Ce fromos! Mulţumesc.” Eu, românul, mă chinuiam să-i explic ceva în engleză, iar el, argentinianul, mi-a răspuns în română… Un fotbalist care se chinuie să înveţe într-un timp atât de scurt limba ţării unde îşi câştigă pâinea este demn de tot respectul din lume! Iar conferinţa de azi nu a avut nevoie de traducător, Viglianti explicându-ne în a doua sa limbă, care sunt motivele retragerii…

Viglianti premiat de Dunarea Batrana in 2008Viglianti premiat de Dunarea Batrana in 2008

Persoană de o simplitate rar întâlnită printre fotbalişti, argentinianul a îmbrăţişat cu dragă inimă oraşul şi ţara care i-au devenit casă şi masă. Chiar şi în ziua de azi conduce aceeaşi Dacie Logan, lucru de neconceput poate printre colegii săi. S-a mutat în Galaţi cu soţia, care i-a dăruit doi copii, ambii născuţi şi crescuţi aici! Are o familie frumoasă, nu frecventează cluburile de fiţe, are copii mai mult moldoveni decât argentinieni, conduce o maşină românească, are frică de D-zeu… Aşa-i că pare ireal, dintr-un basm demult uitat?
Pe teren ne-a învăţat fotbalul în paşi de tango, ne-a dăruit totul, iar torpilele sale ne-au adus încântare în suflete. În schimb, terenurile din România i-au distrus genunchiul la care oricum avea ceva probleme, un amical la Moineşti scoţându-l din circuit o lungă perioadă. Nu s-a plâns, a strâns din dinţi, s-a recuperat, iar revenirea de după o consideră unul dintre cele mai frumoase momente din viaţă. Cu lacrimi în ochi, argentinianul nostru de poveste, ne-a explicat ce a simţit când un întreg stadion s-a ridicat în picioare să-i scandeze numele la un meci de Cupă banal, cu Alba-Iulia, dar atât de important pentru el ca om şi ca fotbalist. Iar el ne-a răsplătit pe măsură… Loburile în zeflemea peste Stelea sau Popa, bombele din meciurile cu Timişoara, Bistriţa sau Steaua sau mingea printre picioarele lui Coman, au reprezentat acea pată de culoare atât de necesară într-o echipă ce nu-şi putea depăşi condiţia. Dar a depăşit-o cu vârf şi îndesat… Iar faptul că Viglianti face parte din echipa de eroi care a adus titlul şi Supercupa nu miră pe nimeni. De astfel de caractere aveam nevoie pentru a tinde mai sus. De un argentinian cu suflet tânăr de gălăţean. De un luptător cu pletele în vânt, care arunca mereu echipa în atac prin geniul paselor sale.

Fotbal in pasi de tangoFotbal in pasi de tango

Un oraş întreg, dar care se află la mii de kilometri de America de Sud, l-a adulat şi l-a aclamat când a câştigat campionatul. Nu însă şi tatăl său care s-a stins departe, acasă, în Argentina, fără să-şi vadă fiul împlinindu-şi visul. A plâns pe ascuns în braţele familiei şi a făcut sacrificiul suprem. Nu a plecat acasă la înmormântare…  Suporterii i-au înţeles durerea, l-au înfiat ca pe unul de-al lor şi l-au numit un “campeon de futbol, un campeon de la vida”. A rămas eroul din umbră şi şi-a asumat executarea penalty-ului din prelungirile meciului de infarct cu Gaz Metan, tocmai pentru a-şi feri mai tinerii colegi de o dramă. A ratat milimetic şi agonizant, dar s-a ridicat ca un revoluţionar demn de America Latină şi a câştigat titlul în numele tatălui său…
Nu a venit cu vise de mărire sau îmbogăţire, ci a readus oraşului Galaţi mândria şi onoarea. Primul său gest de după “finala campionatului” cu Timişoara a fost acela de a sări în tribună şi de a-şi lua băieţelul pe teren, în mijlocul noi sale familii, suporterii Oţelul Galaţi, care sărbătoreau cu lacrimi de fericire câştigarea primului titlu din istorie. Şi-a îmbrăcat copiii în roşu-alb-albastru încă de la naştere, din respect pentru tot ceea ce înseamnă aceste culori în acest oraş. De aici se poate deduce foarte uşor că nu i-a trecut niciodată prin cap să schimbe echipa. Pentru el, deşi nimeni nu ştia asta, Oţelul era formaţia perfectă unde dorea să-şi încheie cariera. Fanii îl percep ca pe unul de-al lor, până şi porecla de “Vili” fiind una cu puternice rădăcini româneşti.
Genunghiul l-a trădat definitiv, iar dragostea de casă a devenit mai puternică. De aici şi tristeţea rezultată în urma anunţului său de retragere. Iar felul în care a hotărât să-şi încheie cariera nu putea fi decât în stilul său. În plină glorie, golgeter al echipei, fără tam-tam, fără presă, doar un mesaj înduioşător pe facebook. Chiar şi conducerea a recunoscut că era total nepregătită şi nu cunoştea intenţiile jucătorului. Viglianti nu dorea însă să facă vâlvă ci să-şi încheie cariera frumos şi în linişte, dar focul şi pasiunea pe care le-a lăsat în teren nu puteau fi uitate. Faptele bune nu pot fi trecute cu vederea, iar suporterii nu au uitat niciodată ce a făcut Viglianti pentru Oţelul şi pentru Galaţi. Sute de mesaje şi poze au aprins facebook-ul după anunţul greu de digerat, iar conducerea a reacţionat imediat transformând acest “adio” în “la revedere”, chiar dacă vom suspina cu siguranţă în primăvară când tricoul său cu nr. 37 va fi înlocuit cu un sacou de director.  

Viglianti in familieViglianti in familie

Legenda celui mai gălăţean dintre argentinieni se încheie aici, dar din 14 ianuarie 2013 ea continuă spre bucuria tuturor împătimiţilor de roş-alb-albastru. L-am pierdut pe cel mai titrat fotbalist străin din istoria Oţelului, tunarul nostru argentinian, dar rămânem cu omul Viglianti. Şi având în vedere caracterul său absolut ireproşabil şi imaculat nu putem decât să ne înclinăm şi să sperăm că într-o zi, scouter-ul Viglianti va regăsi magia picioarelor sale în alţi tineri sud-americani pentru ca povestea să meargă mai departe… Gracias amigo !

Wallpaper de Marius Cernat (vitzamina)Wallpaper de Marius Cernat (vitzamina)