FOTO by DucuFOTO by DucuMulți dintre cei de pe acest site au asistat la momente memorabile în istoria clubului nostru. Sunt amintiri extraordinare. Personal, am avut norocul să îi văd pe viu pe “greii” Tofan, Ion Viorel, Bordeianu, Cernat, Tănase, Paraschiv, Jula și alții pe care nu încep să îi enumăr de frică să nu îmi scape vreunul.


Am văzut pe viu acel 8-2 cu Extensiv și îmi place și acum să cred că am contribuit decisiv la scor prin insistența cu care am încercat 90 de minute să îi distrag atenția fundașului lor dreapta, cu copilării de-ale mele. Am văzut în ultimii ani tot mai puține meciuri pe stadion, deoarece viaţa m-a dus departe de Galaţi, însă uneori mă consider un talisman, având în vedere că ultimele 10 jocuri la care am asistat au însemnat doar victorii.
Nu am putut fi pe stadion la meciul cu Timișoara. Era, până de curând, cel mai mare regret al meu legat de echipă.
Și am câștigat campionatul, am participat în UCL. Am fost martorii “Marii Minuni” și am visat frumos cu toții. Oțelul s-a îmbogățit cu inevitabilii suporteri de rezultat. Și nu e ceva rău. Tot județul și-a adus aminte că Oțelul e al Galațiului.
Iată însă că a venit momentul în care suntem martori și la posibila retrogradare a echipei. Una care ar fi mult mai dureroasă decât dacă ar veni pe teren.
Unii ar zice că ne-au ajuns blestemele timișorenilor, însă nu e așa. Asemănarea cu hibridul lor există însă. Exact așa cum FC Politehnica AEK Rocar Fulgerul etc. Timișoara nu a știut să piardă (și mă refer la club), exact în aceeași notă, observăm că echipa noastră nu știe să câștige. Sună ciudat...
Pericolele legate de participarea în UCL au fost multe și tratate superficial. Invidia altor echipe, unele foarte influente, ne-a măcinat. Pretențiile exagerate ale unora dintre suporteri au slăbit psihicul echipei. Însă principalul motiv pentru situația în care ne aflăm e managementul prost.
Dorinel, orice caracter ar avea, a dovedit că la Galați se poate. A fost îndepărtat mult prea ușor. A venit apoi urmarea nefirească, specifică SDR, așa-zisa “manta de ploaie”. Pentru că doar Tănase a crezut că va sta 3 ani antrenor principal. A fost clar din prima zi, iar fostul nostru căpitan intră astfel în categoria gloriilor umilite, împreună cu Ţălnar, Rada, Stoichiță sau Velcea.
Și apoi a venit privatizarea mult dorită, cu un contract ce pare făcut prost de la început. Pe o sumă probabil atât de ridicolă, încât Adamescu nici nu se simte obligat să investească ceva. El are deja profit și asta îl interesează. Informațiile lipsesc cu desăvârșire, iar Marius Stan nu zice nimic concret, semn că are de ce se apăra.
Odată cu privatizarea a urmat continuarea căderii. Transferuri făcute prost, unii nici acum nu prind primul 11. Transferuri făcute și mai prost. De fapt, atât de prost încât atacantul atât de necesar echipei nu a mai ajuns, iar antrenorul semnează abia după două etape.
Și totușI, unii din noi, mai naivi, au crezut că va fi mai bine. Însă cu fiecare zi, comunicat de presă sau declarații ne dăm seama de fapt pe unde ne învârtim. Clubul în acest moment pare abandonat. Fără sprijin de la Primărie, fără sprijin de la conducere, fără bani, fără antrenor. Unii ar zice și fără suporteri…
Și e de-ajuns atât. Situațiile limită unesc oamenii. Ar trebui ca suporterii, spectatorii și jucătorii să facă front comun. Jucătorii vor juca atât cât pot și cum li se va cere. Cel mai mult însă putem face noi, suporterii. În condițiile în care dezastrul pare imminent, să ne pregătim pentru ce e mai rău. E greu de crezut că Adamescu poate fi sensibilizat sau că va ceda ceva în fața unor oameni pe care nu îi cunoaște și nici nu vrea să îi cunoască. Mai ales la aflarea știrilor că ASTRA Asigurări e bună de plată pentru alt dezastru, Oltchim, banilor din conturi cred că le-au crescut picioare. Adamescu, Ciofoaia, Pascu nu simt nimic pentru Oțelul. Răducan e din păcate o “marionetă”, iar Stan s-a reorientat spre marele profit adus de borduri și renovări.
Să lăsăm la o parte disputele dintre Peluza Sud și Peluza Nord, dintre peluze și tribune, dintre suporteri și jucători.  Dacă Oțelului îi e scris să se stingă, măcar să se stingă cu demnitate. Ar merita cu prisosință!