Mario AgiuMario AgiuClubul nostru a împlinit 50 de ani de istorie, iar Dunărea Bătrână sărbătoreşte acest număr jubiliar printr-o serie de articole dedicate celor 50 de legende ale Oțelului, alese de noi şi prezentate într-o ordine aleatorie. Cum nu există o dată exactă de fondare a clubului, iar sigla şi actele oficiale ale FC Oţelul indică doar anul 1964, suporterii au privilegiul de a se bucura pe tot parcursul anului 2014, aşa că în fiecare săptămână vom prezenta un nou om care a ridicat numele formaţiei noastre la rang de mare echipă. Legenda din această săptămână se numeşte Mario Agiu, născut în Bucureşti pe 05.03.1956.
Şi-a făcut junioratul în capitală la echipa din Bulevardul Ghencea din 1968 până în 1975, dar nu a apucat să debuteze în prima divizie pentru acest club. Pleacă în sezonul 1974-1975 la Olimpia Satu Mare şi aici joacă prima partidă în Divizia A, într-un meci Chimia Râmnicu Vâlcea - Olimpia Satu Mare 2-0. Deşi avea doar 18 ani reuşeşte să intre titular în 13 partide nereuşind să înscrie vreun gol. Parcursul său bun din acel sezon îi determină pe cei din Ghencea să îl readucă la echipă la finalul ediţiei de campionat 1975.
Vreme de 7 ani evoluează în 131 de meciuri, reuşind să marcheze de 3 ori, din postura de fundaş central. Tot aici câştigă de două ori titlul si tot de atâtea ori Cupa României. În perioada petrecută la echipa militară este selecţionat la naţionala de juniori, naţionala de tineret, cea olimpică şi naţionala B.
În 1981 se transferă la CS Târgovişte unde evoluează 3 sezoane, apoi la Rapid, unde stă 2 campionate, iar la vârsta de 30 de ani, în vara lui 1986, soseşte în curtea Oţelului. Se integrează repede în angrenajul echipei şi vreme de două sezoane devine unul dintre titularii obişnuiţi ai postului de fundaş central, formând un cuplu de OŢEL alături de o altă legendă,Viorel Anghelinei.
Debutează în chiar primul meci al Oţelului pe prima scenă, în acea superbă victorie contra echipei securităţii de la acea vreme, Victoria Bucureşti, scor 2-0! Evoluează în 31 de partide în acel sezon, reuşind să marcheze de două ori. Prima dată în victoria contra Gloriei Buzău, 1-0, reluare cu capul din centrarea de pe dreapta a lui Marius Stan. A doua oară în returul ediţiei 86-87, în meciul Oţelul – U Craiova 1-0, din nou, reluare cu capul, după centrarea lui Vaişcovici.
În campionatul următor contribuie din plin la ascensiunea Oţelului în clasament, cu care, la finalul sezonului, ocupă poziţia a 4-a şi îşi asigură prezenţa în Cupa UEFA. Joacă, din nou, în 31 de meciuri şi înscrie de 4 ori în partidele Oţelul Galaţi - Victoria Bucureşti 3-1, Oţelul Galaţi - SC Bacău 1-1, Oţelul Galaţi – Corvinul Hunedoara 2-1 şi Oţelul Galaţi - U Craiova 4-2.
Evoluează excelent în partida de poveste cu Juventus Torino, având chiar ocazia să deschidă scorul pe finalul primei reprize, când, la un corner, reia cu capul şi mingea trece de puţin peste transversala porţii apărate de Tacconi.
Odată cu schimbarea de la cârma echipei a lui Costică Rădulescu este trecut pe banca de rezerve şi nu apucă să joace în sezonul 1988-1989 decât în 9 meciuri, fără a reuşi să marcheze vreun gol.
După retrogradarea echipei în Divizia B, în sezonul 1989-1990, are apariţii sporadice în tricoul Oţelului: 13 meciuri, 1 gol marcat în partida Oţelul Galaţi - Foresta Fălticeni 7-0.
După 84 de meciuri pentru echipa noastră şi 7 goluri marcate, Mario Agiu se retrage de pe dreptunghiul verde la finalul ediţiei de campionat 1989-1990.
În ziua de azi este stabilit în Bucureşti, iar o perioadă a fost observator din partea Ligii Profesioniste de Fotbal la partidele din primele două ligi.

Mario Agiu (selecţii dintr-un interviu realizat de Adrian Epure pentru revista “OŢELUL” nr. 2): “Regretatul Costică Rădulescu, pe care-l avusesem ca antrenor şi la CS Târgovişte, mi-a spus în vara lui ’86 că ar avea nevoie de un fundaş central cu experienţă. N-am regretat nicio clipă faptul că m-am lăsat convins. La Oţelul am trăit cei mai frumoşi ani ai carierei. Formam un colectiv extraordinar. Am rămas în relaţii bune cu toţi băieţii chiar şi după ce m-am lăsat de fotbal. Având alături de mine trei “killeri” în apărare, Gelu Popescu, Viorel Anghelinei şi regretatul Surian Borali, normal că mai şi ieşeam în evidenţă. Am rămas şi astăzi singura echipă românească care se poate lăuda cu o victorie împotriva Juventusului. Nu mi-a fost frică de italieni pentru că eu jucasem în Europa şi contra Barcelonei, dar majoritatea colegilor erau cam transpiraţi. Le-am şi zis: “Staţi fraţilor liniştiţi, la o adică ne bate Juve nu vreo echipă sătească.” Pe teren emoţiile au dispărut însă. E drept, am avut alături un public fantastic care ne-a dat pur şi simplu aripi. Ne-am duelat atunci cu nişte jucători uriaşi, pecum Altobelli, Laudrup, Rui Barros sau Cabrini. La final, antrenorul Dino Zoff ne-a lăudat, spunând că eu şi “Pampi” (Viorel Anghelinei) “suntem stoperi de talie europeană”. Nu se compară banii de atunci cu sumele care se câştigă astăzi, dar nici nu murea nimeni de foame. Eu am dus-o cel mai bine, din punct de vedere financiar, chiar la Galaţi. M-am bucurat extraordinar când s-a câştigat campionatul şi Supercupa. Chiar l-am sunat pe Marius Stan şi i-am zis: “Acum mă pot lăuda şi eu că am în CV numai echipe campioane.” Aceste rezultate n-au venit însă întâmplător, pentru că Oţelul Galaţi e una din puţinele echipe din ţară unde nu se lucrează pompieristic, ci după un plan de lungă durată. Eu le ţin pumnii în continuare.”