STIRI File de poveste 50 de ani/50 de legende: Vasile Simionaş

Vasile Simionas - omul din spatele legendei Campioanei ProvincieiVasile Simionas - omul din spatele legendei Campioanei ProvincieiClubul nostru a împlinit 50 de ani de istorie, iar Dunărea Bătrână sărbătoreşte acest număr jubiliar printr-o serie de articole dedicate celor 50 de legende ale Oțelului, alese de noi şi prezentate într-o ordine aleatorie. Cum nu există o dată exactă de fondare a clubului, iar sigla şi actele oficiale ale FC Oţelul Galaţi indică doar anul 1964, suporterii au privilegiul de a se bucura pe tot parcursul anului 2014, aşa că în fiecare săptămână vom prezenta un nou erou care a ridicat numele formaţiei noastre la rang de mare echipă. A venit rândul celui mai longeviv antrenor de la Oţelul, cel care a condus echipa de la mijlocul anilor ’90, dând formă “Campioanei Provinciei” şi transformând stadionul din Ţiglina III în “Cimitirul Granzilor”.


Vasile Simionaș s-a născut pe 16 noiembrie 1950 și a practicat fotbalul de performanță la defuncta Politehnica din Iași, acolo unde este încă perceput drept cel mai mare jucător din istoria clubului. “Simi” a jucat în tricoul lui Poli peste 370 jocuri la nivelul primei divizii, având câteva selecţii şi la echipa naţională a României!
Legendă incontestabilă a fotbalului ieșean a încercat cu succes antrenoratul după ce a agățat definitiv ghetele în cui, trecând pe la echipe precum CSM Suceava, Dacia Unirea Brăila, Farul Constanţa, Astra Ploiești, Progresul București și, bineînțeles, Politehnica Iași, înainte de a acosta în 1994 la Oțelul. Ajuns la Galaţi pe parcursul sezonului 1994-1995 pentru a-l înlocui pe „părintele” Sdrobiș, Simionaş a dat aproape instantaneu șocul necesar echipei, care și-a revenit ca joc şi a pornit astfel legenda ”Generației de Aur” gălățene. A strâns peste 350 de jocuri în primul eşalon pe banca mai multor echipe, performanţă din nou foarte greu de egalat. Meritele sale au fost recunoscute de către Federaţia Română de Fotbal care i-a acordat Ordinul de Merit în Gradul Rubin la celebrarea a 100 de ani de la înfiinţarea FRF.
Trebuie menționat din capul locului faptul că Vasile Simionaș a avut de răzbătut o mare problemă: ecourile perioadei comuniste nu se estompaseră. Oțelul era în acele vremuri o echipă ce nu avea pretenții mari, însă era destul de frumoasă încât să nască momente deosebite, așa cum fusese victoria împotriva Juventusului.
Cel mai longeviv antrenor din istoria Oțelului nu a câștigat nici un trofeu oficial, însă multe voci spun că ar fi trebuit. Legenda sa este una care dăinuie, astfel încât atunci când vine vorba de tehnicienii Oțelului, numele său este primul care ne vine în minte. Deosebit de important e faptul că, deși Oțelul a câștigat campionatul și Supercupa României în 2011, echipa istorică pălește parcă prin comparație cu elevii lui Simionaș. Dar vorbim de perioade diferite...
Revenind la relația lui Vasile Simionaș cu Oțelul Galați, trebuie spus că aceasta s-a întins pe nu mai puțin de 5 ani. Sezonul 1994-1995, pe care Simi l-a început în etapa a 11-a, Oțelul l-a terminat pe locul 13, la distanță destul de mică de puncte(patru) de prima retrogradată. Roş-alb-albaştrii porneau plini de forță în noua eră, cu o victorie cu 2-0 în fața celor de la FC Brașov și continuau cu o victorie identică împotriva Universității Craiova, vicecampioana acelui sezon, o înfrângere cu două goluri înscrise în „Groapă” celor de la Dinamo, o victorie cu 4-0 acasă împotriva Rapidului, o înfrângere la limită acasă împotriva unei alte echipe moștenită din comunism, în care oțelarii rataseră din toate pozițiile posibile și un egal spectaculos, din nou cu Rapidul, însă în Giulești.
Deși la sfârșitul sezonului menționat avea să piardă doi fotbaliști exponențiali, pe Radu Cașuba și Vali Ștefan, Simionaș continuă cu o întreagă pleiadă de mari fotbaliști, punând bazele celei mai frumoase echipe din istoria noastră: Iulian Arhire, Stelian Bordeianu, Gheorghe Bosânceanu, Gheorghe Cornea, Daniel Florea, Sorin Haraga, Ion Gigi, Viorel Ion, Costin Maleș, Dănuț Oprea, Tudorel Pelin, Emil Spirea, Adrian State, Viorel Tănase sau Cătălin Tofan. Sezonul 1995-1996 îl vom încheia a doua oară consecutiv pe locul 13, însă un 13 cu noroc, având în vedere că fotbalul total urma să vină acasă, la Galați. Trebuie și aici amintită o înfrângere cu 2-1 în fața purtătoarei ștafetei comuniste, un nou meci în care oțelarii sunt lipsiți de noroc - nu şi de ocazii - și în care „Tase” ratează un penalty spre finalul jocului.
Următorul sezon, 1996-1997, e cel care ne-a adus tuturor gălăţenilor fotbalul-spectacol pe arena „Oțelul”. Cu un lot în care revine căpitanul Vali Ștefan, formaţia noastră va termina sezonul pe locul 4, cu Ion Viorel în mare formă. Primul semnal sosește în etapa întâi, din nou în fața Stelei, când oțelarii pierd nedrept, deși la o fază în care Ion Gigi înscrie un gol valabil, iar Daniel Florea este faultat în careu, Oțelul se alege doar cu un cartonaș roșu (arătat lui Gigi pentru critici), în ciuda semnalizărilor asistentului Cațaroș către centralul Gheorghe Constantin. În același meci „Tase” reușea un gol de generic, şutând năucitor de la 25 de metri direct în vinclu. Câteva etape mai târziu, Oțelul pulveriza liderul la zi, pe Dinamo, cu un 3-1 care e departe de a arăta diferența dintre combatante. Urmează victoria din Giulești cu 4-3, un veritabil punct de reper în istoria clubului și o filă nemuritoare de istorie. Urmează un cutremur în Oltenia, cu epicentrul la Galați, după un 5-1 de senzaţie pe teren propiu cu Universitatea Craiova, iar Oțelul urca deja pe doi în clasament! Cu un 3-1 la FC Național (vicempioana României la sfârșitul sezonului), Oțelul respira în ceafa liderului, aflându-se la doar 3 puncte diferență. După 3-0 la sfârșitul anului 1996 cu Sportul Studențesc, Simionaş devenea antrenorul anului în România, iar Ion Viorel și Vali Ștefan făceau pasul spre națională!
1997 începe cu o înfrangere usturătoare cu liderul la zi, Steaua, 1-5 pe tabelă, dar cu 8-0 la raportul cornerelor și continuă, printre altele, cu o nouă victorie în fața celor de la FC Național Bucureşti sau un 6-1 împotriva Chindiei Târgoviște, în care „Tase” înscrie direct din corner! La final, Oțelul Galaţi se califica pentru a doua oară în istorie în Cupa UEFA!!
Sezonul 1997-1998, deși anunța un triumf meritat poate al fotbalului gălățean, ne-a adus tot pe locul 4, însă la 10 puncte deasupra dinamoviștilor, fapt de neimaginat într-un fotbal dominat de alianțe, cooperative, înțelegeri și tactici neortodoxe, moștenite din comunism. Valentin Ștefan, mijlocaș defensiv, avea să încheie sezonul ca golgheter al echipei, cu 14 goluri înscrise! După primele 5 etape, Oțelul avea deja un golaveraj de 20-1 și între timp învinsese Steaua în deplasare cu 3-1, meci ce le aduce ca primă de victorie jucătorilor câte 1000 de dolari și una din cele mai frumoase povestiri din istoria clubului, discuția dintre Tănase și Tene, titularul de drept al porții adverse: ”– Tase, joci? – Da! – Vali Ștefan joacă? – Da! – Maleș joacă? – Da! – Ion Gigi joacă? – Da! – Tofan joacă? – Da! – Atunci eu nu mai intru în poartă, îl las pe Ritli!”.
În meciul câștigat cu 7-0 în fața Jiului Petroșani, Maleș înscria golul cu numărul 400 al Oțelului în prima ligă. A urmat acea victorie cu 1-0 în fața Rapidului, un nou meci de povestit nepoților (cum s-a întâmplat de multe ori între cele două echipe), cu „amarul” de Pelin și cu 22 de jucători ce se prăbușiseră pe gazon imediat după fluierul final. Mircea Lucescu acuza influența pozitivă a suporterilor oțelari, tribunele declanşând mai mereu Iadul în faţa granzilor bucureşteni. E meciul pe care cu siguranță și l-a adus aminte Marius Șumudică atunci când a făcut declarații de simpatie Oțelului.
Apoi, la ceva etape distanță, avem un nou meci interzis cardiacilor, în fața celor de la FC Național, un 3-2 cu Ion Viorel, Spirea și Tase în roluri principale. În acea partidă gălăţenii fac rapid 2-0, meciul este oprit de o ninsoare venită de nicăieri, se reia cu o minge roşie, care ne aduce ghinion şi suntem egalaţi. În prelungirile partidei, banca tehnică a Oţelului cere în repetate rânduri reintroducerea balonului normal, deoarece zăpada fusese îndepărtată de crampoanele jucătorilor, arbitrul permite folosirea mingii standard, iar Oţelul marchează, dar asistentul invalidează golul pentru ofsaid. Roş-alb-albaştrii, frustraţi de întâmplare, nu cedează şi marchează din nou, îndreptându-se cu toţii spre tuşier şi arătându-i cerul, invocând faptul că Dumnezeu nu putea permite o nedreptate!
Aşadar, la final, Cupa UEFA a adus din nou spectacolul pe terenul din Galați. După un 0-2 în deplasare, avem parte de un Oțelul dezlănțuit acasă, dar și de o HIT Gorica (Slovenia) imprevizibilă și încrezătoare până la final... Deși minutul 76 consemna deja un 4-0 de vis, ceea ce a urmat a fost de domeniul fantasticului, când Protega și Demirovic de la adversari înscriau în minutele 88 și 90 și obțineau calificarea, aducând lacrimile pe chipul lui “Simi” şi în ochii oricui susţinea Oţelul... Momentul HIT Gorica rămâne clar cea mai mare dezamăgire din istoria greu încercată a echipei noastre, iar antrenorul de legendă a fost cel care a suferit cel mai mult. La puţin timp după agonie, Simionaş chiar povestea că în momentul în care vedea literele HIT pe plăcuţele vreunui autovehicul îi venea să spargă geamurile acelei maşini.   
Sezonul 1998-1999 aducea noi speranțe pe stadionul din Țiglina, însă minunea oţelară era în regres, iar Oțelul încheia pe locul 6. Mai sunt totuşi de menționat câteva meciuri: dezastrul lui U Cluj care pierdea cu 5-0 la Galați; un 2-1 cu Dinamo, tot acasă, pe un teren îngheţat ce fusese nivelat cu ajutorul unor calorifere trase de un microbuz; 4-0 cu U Craiova; 2-0 cu oroarea din Ghencea. În plus, în Cupa UEFA, Oțelul trecea lejer de primul tur preliminar în fața macedonenilor de la Sloga Jugomagnat, însă se lovea ca de zid de Vejle Boldklub după două înfrângeri la scor de forfait, deși în retur am avut parte de o mobilizare extraordinară, cu Aurel Moldoveanu cântând ”Imnul Străjerilor Moldovei” live pe stadion. Acesta va fi şi ultimul sezon la Galaţi al lui Vasile Simionaș care nu mai beneficia de ajutorul preşedintelui Marius Stan, în urma scandalului cu MM.
Deși cele prezentate mai sus nu ni-l înfățișează direct pe Vasile Simionaș, ne arată totuşi rezultatul muncii sale titanice. E ușor de stabilit o statistică cu 77 de victorii, 24 de egaluri și 58 de înfrângeri, însă asta nu poate explica în totalitate conceptul „Generației de Aur”, ”Cimitirului Granzilor” sau al ”Campioanei Provinciei”. De aceea poate am regretat cu toții schimbarea vechii tabele de marcaj, tribunele pline ochi sau valurile mexicane. Cu siguranţă că toate astea ar impresiona chiar şi generațiile mai noi de suporteri, chiar dacă acestea au văzut şi cum e să câştigi un titlu...
Poate de aceea Vasile Simionaş este primul antrenor care îţi vine în minte când te gândeşti la istoria clubului nostru. Nu a fost nici primul, nici ultimul tehnician al echipei de la malul Dunării, nu a câştigat vreun titlu, dar cu siguranţă că orice suporter adevărat al culorilor roş-alb-albastre şi-l aduce aminte cu mare mândrie. Echipa creată de bagheta sa magică, având în componenţă o pleiadă de “nebuni frumoşi”, a practicat poate cel mai spectaculos fotbal văzut vreodată pe arena din Ţiglina III.
După debarcarea din 1999, Vasile Simionaș a revenit, așa cum e frumos pentru o legendă, la el acasă! A ocupat diverse funcții în cadrul Politehnicii Iași, însă a încercat să stea aproape și de Oțelul, pe care a felicitat-o sincer în 2011 pentru performanțele pe care şi el le-ar fi meritat cu vârf și îndesat.

Vasile Simionaş: "Sunt foarte bucuros pentru că Oțelul a luat titlul. Am lucrat cinci ani în acest club și mă simt mândru. Cred că unitatea dintre lot, conducerea tehnică și cea administrativă au fost cheia succesului. A fost o victorie a talentului pus în slujba echipei, o victorie a muncii și a disciplinei. Cred că a fost o victorie a bunului simț și a fotbalului jucat cu pasiune și devotament contra fotbalului vorbit. S-a demonstrat încă o dată că declarațiile și angajamentele par uneori grozave, dar nu valorează nimic. Marile dubii au fost doar la începutul campionatului. Oțelul a câștigat surprinzător titlul, dar meritat. Pe parcurs, văzând cum joacă și câte puncte au avans, am crezut că vor lua titlul. E greu să comparăm cele două echipe. Cred însă că dacă aveam acum la Galați echipa din anii 97-99, luam la pas campionatul. Echipa de la sfârșitul anilor ‘90 era mai valoroasă decât cea de acum, dacă ar fi să ne referim strict la jucători. Atunci aveam valori.”

Comentarii   
  •  
  •  

#1 granata » 11-11-2014 21:55

Mergeam linistit si fara emotii la stadion cu Otelul acelor ani,pe teren propiu calcam in picioare orice echipa,doar cu ajutorul arbitrilor se putea pleca cu punct de la Galati..Actiuni de joc colectiv si goluri de o frumusete rara,goluri din lovituri libere si suturi de la 30 de metri erau o obisnuinta pt publicul galatean..Apareau mereu goluri inscrise de galateni in clasamentul celor mai frumoase goluri de la NBC..Multumim pt tot maestre Simionas!
+2

granata

  •  
  •  

#2 Aruon » 12-11-2014 18:31

Respect si multumiri!

Aruon

Login sau crează cont pentru a comenta              |