STIRI File de poveste 50 de ani/50 de legende: “Viorel-Vioară, cel mai bun din ţară!”

Ion Viorel in tricoul OteluluiIon Viorel in tricoul OteluluiClubul nostru a împlinit 50 de ani de istorie, iar Dunărea Bătrână sărbătoreşte acest număr jubiliar printr-o serie de articole dedicate celor 50 de legende ale Oțelului, alese de noi şi prezentate într-o ordine aleatorie. Cum nu există o dată exactă de fondare a clubului, iar sigla şi actele oficiale ale FC Oţelul Galaţi indică doar anul 1964, suporterii au privilegiul de a se bucura pe tot parcursul anului 2014, aşa că în fiecare săptămână vom prezenta un nou erou care a ridicat numele formaţiei noastre la rang de mare echipă. Continuăm cu artileria grea pe final şi trecem astăzi la cel mai rapid fotbalist care a călcat vreodată pe arena din Ţiglina III, un jucător pentru care apărătorii adverşi nu au reprezentat decât biete jaloane în drumul spre gol

Ion Viorel, atacant legendar al Oțelului, idol al tribunelor și agent provocator de valuri mexicane pe stadioanele Galațiului, s-a născut în județul Buzău, comuna Mărăcineni, pe 29 octombrie 1967. Jucând fotbal mai mult pe maidanele din comuna natală, norocul lui “Vioară” și al Oțelului deopotrivă l-a reprezentat înființarea echipei Unirea din localitatea în care s-a născut. Formaţia fusese înființată chiar de tatăl lui Ion Viorel, iar acesta îşi cooptase fiul în echipă, alături de fratele său. În 1982, trecea la Gloria Buzău, sub culorile căreia a debutat pe prima scenă a fotbalului românesc pe 12 aprilie 1987, într-o victorie împotriva Chimiei Râmnicu Vâlcea, pe când nu avea nici 20 de ani. Gloria se stinge repede şi retrogradează din primul sezon, dar se va clasa în următorii ani pe locurile fruntașe ale eșalonului secund.
În 1991, talentul lui este recunoscut, iar Ion Viorel este transferat la Oțelul. Iese în evidenţă chiar de la primul meci când pasează decisiv la golul victoriei cu Farul Constanţa, marcat de Radu Caşuba, pentru ca pe final să facă o cursă nebunească de 80 de metri, specialitatea casei, fiind blocat greu de portar. Spectatorii realizează chiar după prima partidă pe ce comoară a pus mâna Oţelul, iar “Vioară” îşi continuă ascensiunea incredibilă, marcând golul victoriei contra campioanei en-titre, Universitatea Craiova, apoi scoate un penalty contra Rapidului şi este convocat la naţională de Mircea Rădulescu, după doar 7 etape scurse în acel sezon de Divizia A! Dubla reuşită cu ASA Târgu Mureş, apoi un gol care închide tabela la prima victorie din istorie contra Stelei sau unicele goluri din victoriile cu Braşov şi Bistriţa, fac din Ion Viorel o adevărată vedetă a echipei gălăţene. În doar un an, “Vioară” este deja golgeterul Oţelului, primeşte scrisori de convocare la naţională, iar şarjele sale ofensive devin legendare în acele vremuri ale primei divizii. Însă, odată cu faima jucătorilor ei, vin şi problemele pentru Oţelul, iar după o clasare decentă pe locul 8 şi după 33 de meciuri jucate și 11 goluri înscrise de Ion Viorel, acesta este ”furat” de o anume echipă din București, după spusele unor suporteri mai în vârstă. Ar fi și greu pentru un oțelar să admită altceva, mai ales când vorbim de un simbol al Oțelului. Cert este că, după trei sezoane la Steaua, în care are evoluţii oscilante, dar în care iese de fiecare dată campion, revine la Oțelul.
Se întoarce la Galaţi, din plăcerea de a fi “vioara întâi” la o echipă, după cum însuși declara: “De aceea am renunțat la bani și am preferat-o din nou pe Oțelul. Nu regret. Aveam o echipă fantastică.”  ”Fantastică” e într-adevăr adjecticul potrivit pentru echipa acelor ani. După o clasare modestă pe locul 13, în anul revenirii, în care Viorel marchează totuşi de 11 ori, salvând practic echipa de la retrogradare, Oţelul reușește apoi dubla clasare pe locul 4 în campionat, la care “Vioară” contribuie în 61 de meciuri cu dribligurile, clarviziunea și mai ales cele 14 goluri pe care le marchează. Evoluează în toate cele 6 meciuri de Cupa UEFA ale Oțelului din acea perioadă și înscrie și un gol, în acel 4-2 de coşmar cu HIT Gorica. Este perioada în care Ion Viorel este la apogeu, înşiruie fundaşii pe sârmă şi marchează din orice poziţie, ajungând din nou la naţională! Raidurile sale nu pot fi oprite, nici de adversari şi nici măcar de arbitru, de poveste rămânând golul marcat într-un 4-3 de legendă în Giuleşti, când Ion Viorel nu se opreşte deşi asistentul ridicase eronat ofsaid şi marchează, iar centralul validează reuşita spre stupefacţia rapidiştilor. Este perioada în care Viorel îngenunchează nume grele precum Dinamo, Rapid, U Craiova, FC Braşov sau Petrolul. Rămâne în istorie ca fiind unul dintre cei mai compleţi jucători, având calităţi rar întâlnite într-un singur fotbalist: viteză incredibilă, dribling, sânge rece în faţa porţii, instincte de “ucigaş” finalizate cu şuturi plasate, care rareori îşi ratau ţinta.    
După explozia sa, mai urmează o jumătate de sezon cu 10 meciuri și 3 goluri pentru Oţelul, înainte de plecarea meritată spre Occident şi nu oriunde ci în Bundesliga, la VfL Bochum. Stilul său încântător îi hipnotizează şi pe suporterii germani, dar echipa sa retrogradează, iar “Vioară” nu rămâne în Germania, ci revine pentru ultima dată la Oțelul! Aici mai bifează 36 de prezențe în campionat și mai minunează ochii gălățenilor avizi de fotbal frumos cu 5 goluri, înainte de a se transfera la Rapid și mai apoi la Gloria Buzău, unde împreună cu fostul coleg oţelar Guriţă face furori la o vârstă la care alţii s-ar retrage. Duce echipa care l-a lansat în fotbalul mare din eşalonul al treilea până în prima divizie şi se retrage în plină glorie, după ce a jucat ultimul meci în Liga 1 la 40 de ani!!! Nu trebuie uitată nici perioada Dunărea, pe care o antrenează, dar intră de fiecare dată pe final de meci şi marchează, chiar dacă avea o vârstă înaintată pentru un fotbalist. În cariera de antrenor, nivelul maxim de până acum l-a atins odată cu promovarea Gloriei Buzău în Liga 1, dar a mai pregătit pe Dunărea Galaţi, Petrolul Berca, CF Brăila sau CS Otopeni.
Din postura de jucător al Oțelului, Ion Viorel a jucat în 4 rânduri la naționala de seniori, împotriva Egiptului (de două ori), Greciei și Macedoniei, fiind unul din performerii roş-alb-albaştri din acest punct de vedere, la egalitate cu Sorin Ghionea și fiind depășit doar de Cornel Râpă. Per total a marcat 45 de goluri în cele 169 de meciuri jucate la Oţelul, fiind al treilea golgeter al echipei în meciurile de Liga 1!
Statura sa minionă a fost mereu compensată de viteza supersonică, tehnica deosebită, simțul porţii, dar mai ales prin jocul său inimos. Într-o echipă în care fiecare jucător strălucea, Ion Viorel reușea mereu să adauge suflet și mai ales să aducă oamenii pe stadion. Colegul său de generație, Sorin Haraga, îi făcea o descriere deosebit de frumoasă: “Oțelul fără Viorel Ion ar fi fost ca FC Barcelona, fără marele Messi. Cu Viorel aveam strălucire, ne puteam bate cu toată lumea.” Și aşa este, în acele vremuri Oțelul se putea bate cu oricine! Sub atenta îndrumare a lui Vasile Simionaș, Oțelul a spulberat în repetate rânduri granzii ajutați artificial de sistem, stadionul nostru a devenit ”cimitirul” echipelor din Bucureşti, iar Oțelul, neafectată de frustrarea lipsei unui trofeu meritat, s-a încoronat campioană a Provinciei, adică acea parte fotbalistică frumoasă a României. Aşa că, orice suporter oțelar ce a avut norocul de a-l vedea jucând pe Ion Viorel nu are emoții când încearcă să îngâne: ”Vioară-Vioară, cel mai bun din țară !”.
Ultima dată pentru Oțelul a jucat în 2008, atunci când i s-a organizat un meci de retragere. Galeria gălăţeană nu putea omite momentul şi i-a dedicat un banner: “Nu ne uităm legendele, nr. 7, Ion Viorel”. El spunea atunci: “Am activat la mai multe cluburi în cariera mea de fotbalist, dar inima mi-a rămas aici, la Oțelul Galați”. Și se prea poate să fi rămas cu adevărat, atâta timp cât inima lui s-a auzit bătând în fiecare mişcare a lui Liviu Antal sau Laurenţiu Buş, oameni care au părut posedaţi de spiritul lui “Vioară” şi au reuşit să aducă titlul la Galaţi, marele regret al lui Ion Viorel...

Ion Viorel: “Aveam o echipă fantastică! Am condus şi noi competiţia, timp de un tur de campionat, am câştigat cu 3-1 în Ghencea, am bătut cu 4-3 Rapidul lui Mircea Lucescu, în zece oameni, chiar pe Giuleşti. Cred că puteam ieşi campioni, de fapt ăsta e şi marele meu regret... Ne-au lipsit banii. Aveam contracte mici, ţin minte că săracu' Pelin câştiga doar 3.500 de dolari pe an, era vai de el, dar băga capul în gheata adversarilor! Se întâmpla să nu ne luăm salariile cu lunile, ţin minte că Marius Stan a fost nevoit să-i vândă la Dinamo pe Daniel Florea şi pe Daniel Rednic, ca să ne poată plăti pe noi. Totuşi, aşa săraci cum eram, i-am cam ciomăgit pe toţi prin campionat! Unitatea a fost secretul acelei echipe. Eu am mai jucat la Steaua, am jucat la Rapid, am jucat în Bundesliga, dar atmosferă ca la Galaţi n-am găsit nicăieri! Şi astăzi tânjesc după perioada de atunci. Ne petreceam toate vacanţele împreună, iar după meciuri ne strângeam pe la mine, făceam grătare şi ne distram ca între amici. N-o să vă vină să credeţi, dar la fel facem şi acum. Am rămas acelaşi grup unit, ne reunim în fiecare an de câteva ori. Păi, pe vremea mea, dacă pleca un jucător în străinătate, aşa cum am făcut-o eu şi cu Ion Gigi prin Germania, acela se impunea imediat, nu făcea tuşa, aşa cum văd că se întâmplă cu cei de acum. Eu am jucat până la 40 de ani în prima divizie şi aş fi făcut-o şi astăzi, dacă nu avea grijă Gigi Becali să mă dea afară de la Buzău.”

Comentarii   
  •  
  •  

#1 Johnny8 » 26-11-2014 16:52

Nu ai ce sa mai comentezi! Poate odata o sa te vedem alaturi de Otelul
+1

Johnny8

  •  
  •  

#2 Aruon » 26-11-2014 19:45

Merita sa antreneze Otelul macar oleaca..Respect maxim!
+1

Aruon

Login sau crează cont pentru a comenta              |