STIRI Editoriale Generaţia DO... de la Doar Oţelul

Generatia care a crescut visand, si-a trait visul si apoi l-a vazut spulberatGeneratia care a crescut visand, si-a trait visul si apoi l-a vazut spulberatAstăzi vom lăsa puţin în plan secund Oţelul Galaţi, echipa în jurul căreia unii dintre noi şi-au planificat poate chiar întreaga viaţă de până acum. Astăzi voi vorbi despre cei care au crescut de mici lângă Oţelul, despre cei care poate s-au format ca oameni în jurul idolilor din teren. Astăzi voi vorbi despre una dintre cele mai interesante generaţii de suporteri pe care i-a avut şi îi are încă Oţelul şi despre motivele pentru care aceştia nu ar accepta niciodată să susţină altă echipă decât cea pe care o iubesc, până la moarte, indiferent de situaţia în care a ajuns acum…

Şi voi mai încerca ceva. Pornind de la sloganul de multe ori discutabil - “Oţelul suntem noi” – să vedem dacă putem cuantifica importanţa fanilor în ultimii 30 de ani de existenţă ai echipei şi să vedem cât adevăr există în scandarea mai sus menţionată.
Să începem...

Suntem cei care ştim meciul cu Juventus doar din poveştile părinţilor, poate singura partidă a Oţelului pentru care spunem că ne-am născut un pic cam târziu. Suntem generaţia privilegiată că am avut parte doar de Liga I la Galaţi sau de Divizia A cum i se spunea la acele vremuri. Generaţia care a crescut visând cu ochii deschişi doar la Oţelul, care şi-a trait visul şi apoi l-a văzut spulberat de forţe malefice. Am fost clar răsfăţaţi în acele timpuri, când - copii fiind - fugeam de la şcoală ca să-i vedem pe Gelu Popescu, Călugăru, Anghelinei, Caşuba şi puţin mai târziu pe inegalabilii Bordeianu, Tofan, Pelin, Vali Ştefan, Maleş, Tănase sau Ion Viorel. N-am prins Dunărea, nici FCM-ul în vremurile lor de glorie, ci am crescut cu o singură echipă, de aia nu există alta pentru noi. Stăteam stingheri afară până ne lua un nene cu el şi ne băga în stadion, ne aşezam pe un colţ al băncilor de lemn, să nu îi deranjăm pe cei mai mari, mâncam poate seminţe de la vânzătorul ambulant “cu mâna mare, băieţii!”, alergam în spatele porţii la penalty-uri, nu plecam chiar dacă era caniculă, ploua, ningea sau cădea grindină. Învăţam “Dunărea Bătrână” - şi alte cântece uitate acum - de la Ilie Galerie, pe ritmurile lui Oacă toboşarul.

În adolescenţă îngroşam rândurile nou formatei galerii “Sidexplozia”. Luam şuturi în cur de la cei mari, dar nu plecam, captivaţi fiind de felul în care puteam participa în sfârşit activ la încurajarea echipei. Aruncam cu zeci de role de hârtie igienică şi acopeream “poarta dinspre tramvai”, de opream orice meci din start. Foloseam saci de confetti, care nu erau altceva decât sute de pagini de hârtie rupte manual că nu aveam altă “tehnologie” şi păstram pocnitori încă de la Revelion că nu aveam de unde să facem rost de fumigene şi torţe. Îl iubeam pe “omul cu sirena”, care se ducea mereu în apropierea galeriei adverse şi o acoperea cu sunetul de alarmă specific, deşi puţini dintre noi l-au văzut vreodată cum arăta la faţă. Erau vremurile în care “Hei, hei, Oţelul!” era singura scandare care lega galeria de cei din tribune, dar cu toate astea duduia stadionul şi toţi cei veniţi în deplasare se temeau de noi. Galeria plimba un steag imens roş-alb-albastru peste tribună, făcând turul stadionului şi trecând câteodată chiar şi prin zona oaspeţilor. Nu era meci, indiferent că jucai cu Jiul Petroşani sau în Cupa UEFA, în care stadionul să nu adune măcar 10.000 de spectatori. Erai copil, dar cu toate astea învăţasei mândria de a spune tare că “ţii” cu Oţelul când te întreba cineva dacă îţi place Steaua sau Dinamo. Privirile lor mirate nu te interesau, pentru că sâmbăta următoare erai din nou vrăjit de idolii tăi, cu tricourile lor roşii, care dădeau de pământ cu granzii campionatului. A urmat prima ta deplasare, de obicei cu autobuze care făceau curse de convenţie prin Combinat şi te lăsau în câmp când ţi-era mai mare dragul. Purtai culorile roş-alb-albastre cu mândrie prin alte oraşe şi te minunai la poveştile celor mai mari care spuneau că deplasările cu 100 de oameni sunt mici de tot şi că pe vremuri gălăţenii plecau câte 2000-3000 să susţină Oţelul.

Noi am plâns la stadion, pe drum şi probabil şi acasă ca nişte copii (ce eram) după ce Demirovic i-a dat gol lui Bordeianu în minutul 90 şi ne-a scos din Cupa UEFA, deşi Oţelul a dat de pământ cu HIT Gorica timp de 88 de minute. Eram mici şi ne feream de scandal la început, dar ştiam poveştile cu luptele părinţilor noştri cu rapidiştii, ştiam pe de rost cântecele cu “Ciorile din Bucureşti”, “Proştii din Ştefan cel Mare” sau “Din toate stelele din cer”. Ne iubeam mamele, dar nu ca pe Oţelul, iar visul nostru roş-alb-albastru devenea realitate sub ochii noştri (Red, white & blue / Our dream come true). Crescusem cu “Sărim, sărim şi vă măcelărim” şi stăteam cu zecile de minute după meci în faţa stadionului să-i ocărâm pe adversarii sau arbitrii care ne-au stricat săptămâna. Înaintaşii noştri au “pârjolit” totul prin club după retrogradarea din ’89 sau au aşteptat arbitrii cu sutele la intrarea dinspre “Pădurice”, după meciuri în care considerau că erau furaţi. Sincer, cu toate că mass-media a înfierat mai mereu suporterii violenţi, dacă stau şi compar, generaţia noastră nu a fost chiar aşa de turbulentă. N-am fost o generaţie cuminte, dar am ştiut mereu să nu încălcăm limita cum s-a întâmplat la alte echipe de tradiţie. Mai aruncam cu bulgări de zăpadă în teren sau în galeria adversă, mai alergam ameninţător spre stelişti, îi mai înjuram, dar totul se termina destul de rapid, chiar dacă şeful galeriei Stelei de atunci, Jean Pavel, a fost pocnit de un oţelar mai dintr-o bucată prin '98. Cu toate astea, stadionul nostru nu a fost suspendat din cauza suporterilor decât o singură dată, ceea ce e ceva dacă ne gândim că s-au jucat sute de meciuri în 24 de sezoane de Liga I. Şi chiar şi atunci, dacă nu era atât de circar antrenorul Ionuţ Popa, nu s-ar fi întâmplat asta. Din contră, incompetenţa conducatorilor ne-a dus în exil mai de fiecare dată! În  ’99 cineva de la Tribuna VIP a lovit arbitrul şi a trebuit să jucăm la Constanţa. În 2004 am jucat un meci considerat acasă tocmai la Ploieşti pentru că nu aveam 7000 de scaune pe “Dunărea”. Tot atunci am jucat la Constanţa, în Cupa UEFA, pentru că stadionul Oţelul era în reparaţii interminabile, iar “Dunărea” suferea de problema expusă mai sus. În 2009 n-am avut turnicheţi şi am jucat fără spectatori un meci cu Ceahlăul. În 2011 n-am avut stadion, dar nici hotel sau aeroport pentru Champions League! În 2016 copiii Oţelului au fost goniţi pe mocirla de pe “Dunărea”, încercându-se pierderea identităţii. Dacă stau bine să mă gândesc noi am fost primii suporterii din România, care am meritat condiţii ca în Anglia, când s-a tăiat gardul la jumătate şi nu au fost probleme, deşi presiunea pusă în nivel de decibeli a speriat mereu orice adversar.   

Am crescut mai mari, mai de vârsta la care începi să vezi că fetele nu sunt nişte făpturi care doar te enervează. Scaunele au luat locul băncilor din lemn. CSG a devenit Ispat Sidex, Mittal Steel şi tot aşa. Am început să ne plătim biletul la intrare... Au apărut primele fulare sau echipamente cu inscripţia şi sigla Oţelul pe ele. Galeria s-a mutat pentru o scurtă perioadă la mijlocul Tribunei a II-a şi era mai mare ca niciodată, dar odată cu popularitatea curentului ultras a revenit în peluză. Au apărut şi torţele, au apărut şi fumigenele, au apărut şi bannerele cu mesaje în italiană (Ti amo Oţelul / Vinci per noi), dar şi scandările preluate de la galeriile din Italia: Vinceremo Oţelul! Ne-am îmbrăcat toţi în roşu la stadion, formând un val uriaş pentru echipa noastră, după modelul portocaliului olandez, dar parcă ceva mai pătimaş. Am căzut seceraţi, neînţelegând ce se întâmplă, când Vrăjitoarea ne-a dat lovitura mortală în prelungirile barajului cu FC Bihor. Nu puteam percepe retrogradarea, nu mai trăisem niciodată aşa ceva. Cu toate astea, am avut puterea să-i aşteptăm pe oţelarii decăzuţi la Gară şi să-i încurajăm. Şi-atunci se vorbea că Oţelul va muri. Nu mai erau bani, nu mai erau jucători la echipă, dar s-a întâmplat o minune până la urmă. Am fost şi noi, generaţia noastră, cu miile la Bucureşti, la finala Cupei. Ne-am suit în tren şi am marşat apoi prin capitală. Echipa a fost învinsă, dar suporterii au fost “cavaleri de neuitat”. Ne-am mutat un an în exil pe Dunărea, aveam magazin în “Depozit” cu produse Oţelul, cu cagule şi alte “nebunii” roş-alb-albastre. Toate prin bunăvoinţa unui mare suporter, Marius Petrescu, care nu se mai află printre noi. A fost poate cel mai bun director de marketing deşi nu a lucrat niciodată pentru acest club! Apoi ne-am întors acasă, pe Stadionul “Oţelul”. Mă întristez când scriu asta, pentru că acum nu mai avem echipă, nu mai avem casă, ne-au luat-o şi pe aia. Cel mai frumos stadion din lume pentru noi...

Au apărut brigăzile în galerie: mai întâi Ultra Sud (numiţi aşa pentru că membrii locuiau în sudul oraşului), apoi temuta Grupă C sau cavalerii de oţel de la Steel Boys (plus pepiniera lor Young Crew), New Order, SCOG, Gruppo IREG, iar Sidexplozia a devenit o grupare în loc de numele întregii galerii. Facţiuni diferite, dar cu acelaşi scop, de a face din Oţelul Galaţi o forţă cunoscută atât pe plan local, cât şi în ţară. Oameni care au renunţat la o pâine pentru a face un steag, un mesaj sau o deplasare pe banii lor. În mare au reuşit ce şi-au propus. Prin lupta dusă de ei au alungat fenomenul cunoscut drept “sclavism stelist” din oraş. Dacă înainte de 2008, brăilenii sau gălăţenii fani Steaua îşi permiteau să se bucure chiar pe stadionul nostru la golurile mioarelor, acel moment a fost unul care a înclinat decisiv balanţa în favoarea suporterilor Oţelului. După un gol înscris de Steaua pe final, suporterii oţelari, fie că erau din peluză sau tribună, au sărit la bătaie în toate colţurile arenei la steliştii care se manifestau zgomotos. Bineînţeles, acesta a fost doar finalul unui război lung, dar luptele de stradă purtate de galeria noastră contra celor bucureştene au stopat şi ele fenomenul. Au ajutat şi expediţiile de tip guerilla în care steliştii din Galaţi, care se bucurau după vreo victorie de prin UEFA, au fost pedepsiţi şi reduşi la tăcere. Deşi vorbim de lucruri violente, trebuie să înţelegem că aceste momente au transformat Galaţiul în SINGURUL oraş din Moldova colorat în roş-alb-albastru şi cu o puternică aversiune faţă de formaţia încurajată prosteşte de majoritatea românilor. Noi am falimentat magazinul oficial al celor autoproclamaţi cea mai iubită echipă din România când acesta s-a deschis în Galați! Noi, generaţia noastră, chiar am ştiut să susţinem echipa locală, nu pe cea din capitală! De asta îmi e cel mai frică. Ca odată cu distrugerea simbolului nostru să nu ajungem în timp ca Brăila, Buzău sau Constanţa, oraşe în care oamenii pun echipele din capitală mai presus de cea locală. Ar fi cea mai mare înfrângere, mai ales la cât a luptat această generaţie pentru un Galaţi roş-alb-albastru!

Odată cu răspândirea pe scară largă a internetului în casele oamenilor, generaţia noastră a devenit tot mai vocală. Am început să ne cunoaştem, să ne dăm seama că nu suntem singurii “nebuni” care susţinem doar Oţelul. Că mai sunt şi alţii ca noi. A apărut primul forum dedicat echipei, www.otelul-galati-forum.tk, prima “organizare” pe net a fanilor culorilor roş-alb-albastre, locul unde s-a născut ideea unei reviste a suporterilor şi precursorul Dunării Bătrâne. Am avut cum să comunicăm mai simplu şi am pornit ample acţiuni de protest prin intermediul internetului.

Suntem generaţia care s-a bucurat direct sub apă, la Păpădie, când am învins pe Trabzonspor, generaţia care a ascultat acest meci cu sufletul la gură la radio pentru că nicio televiziune nu s-a sinchisit să transmită cea mai mare victorie a Oţelului de după cea cu Juventus. Eram obişnuiţi... În anii ’90 am crescut cu “minutul şi scorul”, cu Ilie Dobre şi cu urechea pe difuzoare când juca Oţelul în deplasare şi toate meciurile se jucau în aceeaşi zi, la aceeaşi oră!

Revenind la internet... A apărut Dunărea Bătrână, vocea suporterilor, iar la ora aia, în 2007, scriam pentru doar 30 de oameni pe săptămână. Nu conta asta, îmi făcea plăcere. Iar celor 30 de suporteri le făcea plăcere să vadă articole doar despre Oţelul. Îmi plăcea să scriu despre fotbal, despre Oţelul, despre culorile roş-alb-albastre, despre galerie. Azi nu mai regăsesc plăcerea aia. Ne-au măcinat cuvinte care nu-şi au locul în fotbalul frumos: insolvenţă, faliment, patroni...  Oricum, peste tot şi peste toate, Dunărea Bătrână a devenit în timp o voce foarte puternică a suporterilor oţelari. O idee care a devenit mult mai mare decât ne-am imaginat noi vreodată. Suporterii unor echipe au jinduit mereu la aşa ceva, iar alţii ne-au transmis că ne invidiază. Poate nu avem noi cei mai mulţi suporteri, dar cu siguranţă că am avut cel mai bine organizat site la nivel de suporteri în România. Un grup format din oameni din peluză sau tribună - care s-au înţeles şi o mai fac şi astăzi - şi au muncit doar pe bază de VOLUNTARIAT timp de peste 9 ani ca să ridice numele Oţelului în România.   

Tot generaţia noastră a ieşit în stradă când a crezut în ceva. A ieşit când ne-a furat Porumboiu la comisii, dar mai ales a scos 1500 de oameni la protestul “Sportul moare / Primarul doarme” din 2009. În urma acelei ample manifestări a suporterilor care au marşat, la - 4 grade, de la stadion, la Păpădie şi apoi la Prefectură, Oţelul a fost în sfârşit băgată în seamă de primarul Dumitru Nicolae, care a alocat apoi an de an 500.000 de euro pentru echipa noastră! Deşi am fost persiflaţi de unele publicaţii de 2 lei, acel protest rămâne unul dintre cele mai mari din istoria Galaţiului de după Revoluţie. A fost poate vârful generaţiei noastre, dacă ne gândim la realizările fanilor pentru Oţelul. În ziua de azi, autorităţile locale nici măcar nu mai recunoşteau Oţelul ca fiind al Galaţiului...

Au mai fost momentele când am întors soarta unor meciuri şi îmi vin în minte magnificele Oţelul – Steaua 2-2 din 2004 sau Oţelul - Gloria Bistriţa 2-1 din 2010. Sunt mult mai multe, dar şi-aşa articolul acesta a căpătat proporţii nebănuite.

La câştigarea campionatului a ieşit tot oraşul pentru a se bucura, dar când am dat de greu am rămas tot aceiaşi la înaintare. Am fost lângă echipă şi la primele noastre deplasări externe de poveste: la Sofia, la Basel, la Lisabona, am dominat atmosfera pe Old Trafford din Manchester. Nu cred că se mai pot lăuda mulţi cu asta... Dar cea mai mare realizare la nivel de deplasare rămâne meciul de la Piatra Neamţ, când am câştigat Supercupa. Atunci 2000 de oţelari au reuşit imposibilul. Au făcut un spectacol atât de frumos încât au reuşit să aducă de partea lor publicul nemţean care susţinea la început Steaua. Le-am redat mândria moldovenilor! Doar de aia suntem noi Străjerii Moldovei, nu? Paznicii acestei regiuni şi cei mai reprezentativi suporteri din această zonă istorică. Iar asta îmi aduce aminte de o altă poveste în care galeria noastră de 400 de oameni a făcut faţă la 8000 de stelişti adunaţi în tribunele din Constanţa. Am dat atunci aripi Oţelului!

Din păcate, alungaţi de situaţia economică a oraşului pe care îl iubim, cei din generaţia noastră au părăsit în valuri aceste meleaguri, căutându-şi un viitor mai bun prin alte părţi. Majoritatea s-au dezlipit de familii, de rădăcini, de oraş, dar nu şi de Oţelul. Şi mai avem ceva al nostru. Ne preţuim legendele! Am făcut-o la cei 50 de ani de existenţă ai clubului, când o mână de suporteri au reuşit să organizeze un eveniment doar prin propriile lor puteri. O facem în continuare de câte ori jucăm fotbal cu cei care ne sunt idoli şi au făcut o legendă din Oţelul. Trebuie să recunoaştem că avem şi nişte legende speciale, oameni care nu au strâmbat niciodată din nas când a venit vorba de suporterii Oţelului şi au coborît printre noi, fie că s-au numit Viorel Tănase, Vali Ştefan, Ion Viorel, Gabriel Viglianti sau Gabriel Paraschiv.

Până aici a fost frumos, dar nimeni nu e perfect... Oţelul a dat faliment, iar în Galaţi se vorbeşte deja despre clone... E un final trist, pentru o generaţie de suporteri frumoasă şi cu realizări. Pentru că indiferent ce se va întâmpla, despre generaţia mea eu ştiu un singur lucru: NICIODATĂ, DAR NICIODATĂ, ei nu vor putea accepta o altă echipă decât Oţelul! Stadionul “Oţelul”, ne-a fost casă, terenul covor, băncile ne-au fost pat, iar oţelarii din teren i-am văzut ca pe nişte părinţi care ne-au dat totul. Echipa asta ne-a ţinut de foame şi de sete prin deplasări, iar prima dragoste nu se uită. De aceea suntem şi vom rămâne generaţia Doar Oţelul... Indiferent ce va urma. Exact cum a scris un cititor pe site, acum câteva zile: “Pentru toţi cei care respiră şi trăiesc 100% fotbal, FC Oţelul Galaţi este UNIC si IREPETABIL!”

Când “părintele” Oţelului, Puiu Vasilache, a trecut în nefiinţă, suporterii au fost acolo şi l-au acoperit cu lacrimi şi cu steagul sfânt roş-alb-albastru. N-a venit niciun fost sau actual conducător, fost sau actual antrenor, a fost doar un fost jucător, NOI si familia preşedintelui-erou. La final, acum când Oţelul pare că şi-a dat ultima suflare, o parte dintre noi sunt tot acolo. Concluzia e simplă şi nemuritoare: Da, Oţelul suntem noi!

Schimbul de generaţii e iminent în orice domeniu. Ne-am maturizat, a venit timpul să ne ducem noi poate copiii de mânuţă la stadion. Din păcate nu se ştie dacă îi vom putea duce acolo unde am crescut noi! Şi mai e ceva la mijloc. Va trebui să mai treacă o generaţie ca să uite mârşăviile şi mizeriile care s-au întâmplat la Galaţi în doar 5 ani de la câştigarea titlului. Noi nu vom putea uita sau ierta NICIODATĂ ce s-a întâmplat aici! Şi NICIODATĂ nu vom putea susţine o echipă care nu este Oţelul nostru adevărat.

Dar acum, la final, când mă uit în spate nu o fac cu mânie, ci cu mândria de a fi făcut parte dintr-o generaţie de suporteri care poate spune cu mâna pe inimă că a făcut totul, dar absolut totul, pentru echipa pe care a iubit-o şi a adoptat-o ca pe o parte din familie. Am împărţit poate o bucată de pâine în vreo deplasare, am împărţit bucuria şi suferinţa în casa noastră din Ţiglina III, lacrimi şi îmbrăţişări când am luat campionatul, dar cel mai important am împărţit acelaşi ideal. Şi noi am pus umărul la ridicarea numelui Oţelul Galaţi! Fără noi, fără generaţia noastră, Oţelul poate nu ar fi fost văzută ca o forţă fotbalistică a României. Sunt mândru de voi oameni cu sânge roş-alb-albastru. Poate nu e la fel de poetic faţă de felul în care îmi închei de obicei articolele, dar astăzi simt că ni se potriveşte o strofă din BUG Mafia: “Avem acelaşi sânge şi fraţi vom fi / Până atunci când moartea ne va despărţi”.

P.S. Dacă te-ai regasit în oricare din rândurile de mai sus, atunci faci parte din generaţia “Doar Oţelul”, o generaţie aparte, cu componenţi de certă valoare, care au devenit acum doar nişte rebeli fără cauză (a se citi fără echipă)…

Comentarii   
  •  
  •  

#1 brilleryeux » 19-07-2015 10:18

poate visez eu cai verzi...dar daca am face o petitie semnata de cat mai multi galateni...si sa o trimitem in lumea larga...sunt destui oameni de afaceri...printi sauditi...etc..pentru care 2-3 mil de euro sunt bani de seminte...daca ar vedea ca pot salva practic un oras cu o investitie minora...cred ca s-ar gasi macar unul care sa faca asta...
+2

brilleryeux

  •  
  •  

#2 Issos » 19-07-2015 10:27

Felicitari Vlad, ai reusit sa ma faci sa lacrimez din nou, de fericire pentru ca am rememorat momente magice, de tristete, avand in vedere perspectiva sumbra. Dar atat timp cat, generatia Doar Otelul, va exista, Otelul nu moare. Poate ca nu vom putea sa ne ducem copiii la stadion, dar tehnologia ne poate ajuta sa implementam dragostea de ros-alb-albastru fiilor si fiicelor.
+4

Issos

  •  
  •  

#3 Alexandru C. » 19-07-2015 11:45

Fara comentarii, un articol de nota 10+!
+3

Alexandru C.

  •  
  •  

#4 Florin » 19-07-2015 13:02

Unul din cele mai bune articole din istoria DB
+5

Florin

  •  
  •  

#5 plescoianul » 19-07-2015 17:57

nu sunt rautacios, dar ai uitat ceva: nu mi mai aduc aminte anul, dar tot generatia asta a voastra m a ajuta pe mine si pe marian capatana, impreuna si ajutati de "monitorul de galati"sa facem la un meci cu rapid(vechii dusmani) o coregrafie pe tot stadionul cu sectoare ros-alb-albastre cu stegulete din hartie. a fost o ambitie a noastra, a mea si a lui marian si ne a iesit. si inca ceva, cel mai mare steag a fost facut tot de marian si "monitorul de galati" - l am avut in macedonia, era imens!!! DA, sunteti acea generatie..pentru care doar otelul conteaza, dar mai conteaza si "DUNAREA"! aia nu era clona era tot a noastra, dar a murit si aia, pacat!
+2

plescoianul

  •  
  •  

#6 eddynho » 19-07-2015 18:24

Superb,mirific,divin ,sacru,felicitari Vlad
+5

eddynho

  •  
  •  

#7 push2gl » 19-04-2016 17:13

Daca te-ai regasit macar in una din situatiile de mai sus nu ai cum sa uiti de OTELUL . Nota 10 pt articol

push2gl

Login sau crează cont pentru a comenta              |