STIRI Editoriale

Jocul bun etalat de galateni in acest retur, vremea excelenta de fotbal, pretul scazut al biletelor si numele adversarului au fost motive suficient de puternice pentru ca meciul sa se joace cu "casa inchisa". O premiera din cate stiu eu in epoca moderna a Otelului. Toti am visat frumos, dar dupa doar cinci minute “cainii” ne-au transformat visul intr-un cosmar ! Otelul a surprins neplacut pe toata lumea inca de la inceput prin absenta unor titulari obisnuiti, dar si prin atitudine. Imediat dupa primele atingeri am avut senzatia ca jucatorii nostri erau cu gandul la orice, numai la fotbal nu. Ma asteptam sa incepem tare, la limita regulamentului, sa alergam foarte mult si sa punem presiune pe "haita" din Stefan cel Mare, impinsi de la spate de numerosul public prezent. Nu a fost deloc asa, ba din contra, Dinamo a trecut peste obisnuitele minute de tatonare si a amenintat poarta lui Grahovac inca din start, reusind sa marcheze la prima ocazie creata.

M-am tot gandit la treaba asta inca din minutul 20 cand tabela arata 0-2, dar sincer nu stiu ce sa cred. In pauza meciului discutam in tribune si anticipam un 2-1 rezultat final, banuind ca astfel publicul ar ramane pana la sfarsit sa-i incurajeze pe baietii lui Dorinel. Nu am nimerit rezultatul, dar am anticipat diferenta de doar un gol. Daca Otelul juca in repriza a doua la fel ca in prima, daca Otelul nu reusea sa revina repede si sa puna presiune pe dinamovisti, cu siguranta din minutul 70 lumea incepea sa plece acasa, iar cei care ramaneau ar fi inceput sa apostrofeze jucatorii si conducerea tehnica. O sa ma faceti nebun, o sa-mi reamintiti de bara lui Antal, o sa ma banuiti de scenarita cronica, dar o sa incerc sa va explic si punctul meu de vedere. Cu siguranta ca Antal nu e Ronaldihno sa loveasca bara cu intentie, dar nu uitati ca era minutul 66. Deci timp pentru inca un gol in poarta noastra mai era. Daca Otelul dadea bara in minutul 88 nu mai avem nimic de spus.

Acum doi ani, înaintea unui meci cu CFR Cluj, scriam tot aici un material intitulat ”Dreptul de a visa”. Atunci, ardelenii erau campioni şi făceau senzaţie în Liga Campionilor, învingând AS Roma pe „Olimpico” şi terminând la egalitate cu Chelsea Londra. La ei jucau Stăncioiu, Didi, Dubarbier, iar la noi erau Kolev, Jelev, Vitaic. Înaintea meciului am visat  o victorie la limită a favoriţilor noştri, dar a fost doar un meci terminat la egalitate. Duminică, după doi ani de la acel material, visul mi s-a împlinit! Oţelul a bătut pe CFR Cluj cu 1-0! Au fost doi ani de aşteptare, dar a meritat. Băieţii pregătiţi de Dorinel Munteanu au făcut cel mai bun meci din ultimul timp şi au învins „mulţinaţionala Ardealului” fără a lăsa loc de comentarii. A fost o partidă pe care am controlat-o „da capo al fine” şi pe care o puteam câştiga la o diferenţă mai clară. Băieţii noştri nu au fost intimidaţi de numele grele din lotul clujenilor şi au jucat perfect. Au acoperit foarte bine terenul, au alergat cât pentru două meciuri şi s-au dăruit total fiind mereu primii la minge. Duminică am fost o adevărată echipă, aşa cum aş vrea să fim mereu indiferent de numele adversarului.  „Junii” Antal şi Ochirosii au „arat” pe flancuri, distrându-se de multe ori cu fundaşii laterali ai CFR-ului. Axul central Paraschiv-Neagu-Giurgiu a funcţionat perfect, cei trei anihilând încă din faşă multe din  încercările de atac ale clujenilor şi punând de multe ori presiune pe fundaşii adverşi.

Am crezut că va fi mai uşor să scriu despre retragerea lui Viorel Tănase. Nu este chiar aşa de simplu însă. Să scrii despre eternul căpitan e ca şi cum te-ai apuca să scrii despre istoria modernă a Oţelului. Cariera lui Tănase se confundă cu mai toate performanţele fotbalului gălăţean de până acum. A fost pe teren în aproape fiecare meci important al echipei noastre. A jucat de cinci ori în UEFA (adică în toate participările clubului nostru în această competiţie). “Tase” nu e doar o legendă, un simbol, o emblemă… “Tase” este însuşi o parte din ceea ce înseamnă Oţelul Galaţi.

“De ce ţi-e frică nu scapi”. Aşa sună un vechi proverb ce se aplică perfect în cazul Oţelului şi al suporterilor gălăţeni, după ultimele evenimente. Se pare că la Galaţi a devenit o obişnuinţă ca primele etape de pe teren propriu să se joace fără spectatori. Şi ce poate fi mai dezolant decât un meci de fotbal, în care, pe teren, se aud doar glasurile celor 22 de jucători şi răcnetele celor doi antrenori?

18.10.2008 - Deşi a crezut tot timpul că este victima unei farse gen «Buzdugan », Alexandru Bourceanu, unul dintre jucătorii de bază ai echipei noastre, ne-a acordat un interviu în exclusivitate după victoria împotriva Stelei. 

Pagina 13 din 13

13
Următor
Sfârşit
Login sau crează cont pentru a comenta              |